Stau la soare
cu ochii deschiși
privind cerul senin
de un albastru infinit,
blând, mângâietor…
sufletul mi se-nalță,
inima mi se umple de dor…
Atunci plin de odihnă,
închid ochii și… privesc…
deodată, pătrund dincolo – înlăntru!
Intru pe porțile de perle
pășind pe aurul curat
al străzilor ce duce la palat.
Unde de har și lumină,
curcubee, spirale multicolore,
frumuseți de neimaginat,
Râul și Pomul vieții,
pajiști cu iarbă verde,
flori gingașe de taină,
alei spațiale – cărări de dor împlinit,
vile – una mai frumoasă ca alta
construite cu gust din pietre nestemate…
mă încântau pe rând
desfășurând un spectacol glorios
al splendorilor divine
pregătite în cer pentru mine!
Dar nimic din toate acestea
nu putea fi comparat
cu gloria prezenței Lui,
splendoarea cerului: Domnul Isus Christos!
Când L-am văzut pe El
în toată măreția Lui,
Pe loc m-am împlinit
și… aevea fericit,
în chip desăvârșit,
L-am adorat și L-am iubit
La superlativul infinit!